Peste lume cad lacrimi amare, dintr-un cer năucit de uimire. Pe pământul meu, ostenit de rod şi vitregit de dragoste se adună întinderi de ape, pe care oameni urâţi la suflet şi la chip, nu le înţeleg.
Natura umilită se revoltă, gâfâind şi transpirând din adâncuri, spălându-şi singură ruşinea de-a ne conţine, pe noi, stăpânii investiţi de Dumnezeu.
Ne-a fost dat Soarele şi ne-a fost dată Luna, vântul şi parfumul teilor, salciile şi brazii, cocorii şi lupii, zăpezile şi zimbrii...
Ne-a fost dată limba în care există cuvinte, ca omenie şi dor.
Am primit şi n-am mai dat înapoi, pâine şi sare. Am fost lacomi şi răi, indiferenţi şi egoişti, surzi, muţi, orbi, devenind doar nişte oameni cu gurile căscate...
Acum, de mila noastră, plânge cerul şi pământul.
Până şi ângerii plâng...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu