Plimbare

Ieri m-am plimbat agale pe străzi. Eu şi singurătatea mea, pereche bizară, văzută doar pe jumătate de ochii trecătorilor.
Era soare. Un oraş se trezea din hibernare, întinzându-şi bulevardele ca pe nişte braţe amorţite. Îmi auzeam paşii, acompaniind sunetul vegetal al naturii, care-şi deschidea mugurii cu pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi. Simţeam că se sărbătoreşte ceva, dar nu ştiam ce. Nici acum nu ştiu...
Pe străzi liniştite, gândurile mele puteau adulmeca urmele soarelui lăsate pe asfalt, prelinse pe ziduri de case ori zdrenţuite printre ramuri de copaci şi învolburări de tufe. Magnoliile păreau că înfloresc sub ochii mei, încoronate în plină zi de preoţi invizibili, slăvite prin zumzet persistent de albine, mişcate lent de sărutul binecuvântător al unui vânt uşor.
Am ieşit în Dorobanţi... Porţile uzinei de fiţe erau larg deschise. Poate le uitase aşa, vreo domnişoară cu braţele încărcate de pachete. Maşini luxoase, lipite parcă de caldarâm, sufereau în căldura soarelui, încingându-se. La terase, tolăniţi în poziţii bizare, bărbaţi şi femei stăteau parcă împietriţi. Puţini vorbeau, mulţi priveau... Se uitau pe furiş unii la alţii, apoi pe strada nemulţumitor de goală. Un câine jegos se scărpina de zor în apropierea unui vas uriaş de flori. O cerşetoare bătrână, privea cu viclenie spre orice mişcare a străzii.
- Uite-l pe ăla de la televizor!
- Care, fată?
- Ăla de la emisiunea aia...
- Nu, fată, ăla a apărut în Cancan!
- Taci din gură, că poate ne aude... Fă-te că nu-l vezi!
- Îl cunoşti?
- Nu.
Tăcere. Cele două domnişoare îşi revizuiră repede ţinutele, prefăcându-se indiferente. Cea din dreapta are unghii nefiresc de lungi, de culoarea înşelătoare a sidefului.
Un bărbat mic de statură intră grăbit, aşezându-se destul de nervos la o masă. Avea o cămaşă de mătase, deschisă uşor provocator la gât. Un lanţ gros de aur, pornea decis, în direcţia unei burţi lăsate peste cureaua de la pantaloni. Îşi aprinse o ţigară, apoi răspunse la telefonul care suna. Telefonul avea o melodie tremurată care spunea : Psihopat, psihopat...
- Hai, c-am ajuns! Nu, nu i-am văzut! Cinci mii. Păi, nu ţi-am spus că e plecat? Vineri seară. N-a semnat, bă, că ăla din consiliu a zis că un tâmpit de jurist a făcut nişte modificări. Dar se rezolvă! Care? N-ai tu treabă... Bine, bine, te aştept.
Tăcere. În uzina de fiţe se produce multă tăcere şi cantităţi uriaşe de priviri. Toate îndreptate spre maşini, ceasuri, poşete, telefoane, silicoane...
Interesant este că şi-n Dorobanţi se aud pocnete mici, ca nişte dopuri de şampanie pentru fluturi, pe care însă, din păcate cei de acolo nu le pot percepe. Şi asta, fiindcă păpuşile de cârpă ori de cauciuc, nu sunt făcute decât pentru joaca unui copil întârziat, numit Mitocănel.

Islanda

În Islanda s-au deschis porţile pământului... Foc şi cenuşă se înalţă spre cer, într-un spectacol grandios, umilind şi cea mai îndrăzneaţă imaginaţie umană.
Civilizaţia este paralizată, neputincioasă şi inutilă. Omul secolului XXI, priveşte temător spre un simplu sughiţ al pământului, recunoscându-şi neputinţa şi dimensiunea reală.
Învăţăm? Oare învăţăm? Înţelegem?
Ce? Un lucru simplu! Înveşmântat ca un cocon în ambiţii, lăcomii, răutăţi ori invidii, acest „simplu” s-a transformat în complicat, schimbându-şi forma, modificându-şi dimensiunile artificial, amăgind biata minte a omului, smintindu-l. Din fiinţă s-a făcut fiinţă superioară, din fiinţă superioară s-a făcut stăpân, dându-şi funcţii, ierarhizând comunităţi, împărţind pământul şi văzduhul...
Omul nu mai este o fiinţă! Este preşedinte, ministru, director, e doctor, inginer, prefect... Până şi în cimitire, pe pietrele de mormânt, vezi funcţii plecate la odihna veşnică, pregătite de marea judecată... „Aici odihneşte inginer Popescu”... Poate e corect, pentru că inginerul odihneşte, fiindcă omul Popescu a murit de mult...
Ce învăţăm privind vulcanul din Islanda? Ce înţelegem, dacă vrem?
Un lucru simplu!
Suntem în faţa vieţii, fiinţe egale cu leoparzii, cu vulturii, cu şerpii, cu orice vietate, fiindcă fugim la fel din faţa unei catastrofe naturale, ne căutăm adăpost, ne temem.
Şi culmea, lava, fulgerul, cutremurul sau orice sughiţ al naturii, nu vor să facă o distincţie clară, între un preşedinte şi un sculer matriţer... Între un ministru şi un şacal... Nu, domnule! Orice fiinţă întâlneşte, aplică acelaşi tratament! Oare, de ce?
Iar noi, oamenii, fiinţele „superioare”, privim cu teamă şi cu admiraţie erupţia unui vulcan. Ne comportăm ca-n faţa unui stăpân temut, recunoscându-ne în tăcere neputinţa. Dar vulcanul se va stinge cu înţelepciunea naturii, făcându-şi numai datoria de a ne aminti cine suntem, apoi totul va intra în normalitate.
Şi noi? Ne vom scutura praful de pe haine, întorcându-ne la funcţiile noastre „importante”, hrănindu-ne orgoliul care ne va duce la pierzanie.
Ce pierdem? Sensul real al acestei unice şanse – viaţa!
Se aud explozii în Islanda, se văd râuri de foc, se ridică forme de cenuşă, într-un rar spectacol de sunet şi lumină pe care nu-l poate face nici un muritor. Să-l admirăm, amintindu-ne de noi şi iubind fiecare clipă a vieţii noastre.