Și toamna asta tace.Vreme de trei luni ea se rotește lent, antrenând în mișcarea ei întreaga vegetație, ventilând soarele spre a-l răcori încet, învelind pământul pentru somn. Tăcerea toamnei, în naturalețea ei, pare a coborî din ce în ce mai profund și în sufletele oamenilor. Se face liniște, începe economia de cuvinte, zâmbetele sunt șterse de pe chipurile care se pregătesc să devină aspre. Lipsit de adulație, soarele pleacă spre altă emisferă, abandonându-ne ca pe niște ființe nedorite, unui cer bozafer. Drumurile se scurtează ca și zilele, pașii se grăbesc, gândurile oamenilor își încep festinul, consumându-și din ce în ce mai repede proviziile. Comunicarea directă, naturală, devine artificială, simulată fiind prin răceala butoanelor, a tastelor apăsate în grabă. Oamenii își vorbesc fără voce, se privesc prin ecrane, ca niște pești capturați și scufundați în acvarii. Ploi reci, din ce în ce mai reci, completează nivelul apei, coborând an de an temperatura din sufletele noastre. Ne răcim împreună cu planeta? Noi, ființele create și fără de putere, suntem antrenate în sistemul acesta tăcut și plin de mistere? Sau ne grăbim luând-o înaintea vremurilor? Toamna tace, ridicând de la pământ în vârtejuri scurte, frunze galbene, frunze înroșite, frunze ruginii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu