Noaptea era de un negru lipicios. O pană de curent abandonase totul în braţele ei, lăsând-o stăpână absolută. N-am vrut să aprind nici o lumânare şi nici o lanternă. Stătem întins în pat, privind sclipirile îndepărtate ale stelelor. Erau sus, foarte sus, lacrimi de lună risipite pe obrazul nopţii. Nu ştiu de ce, mi-am amintit de piramidele egiptene... Care o fi Centura lui Orion? Mintaka! Alnilam! Alnitak! Unde sunteţi? De aici, din modestul meu pat, din modesta mea casă şi viaţă, cele trei stele celebre, nu se văd... Ele se regăsesc oglindite în blocuri de piatră, doar în piramidele de la Gizah, acolo unde faraonii au încercat să imite cerul... Peştera lui Platon! Oare asta încerca să ne transmită marele filosof? Ştiau foarte bine egiptenii că adevărul este acolo sus şi au făcut o copie în nisipurile Egiptului? Cine spune că pietrele sunt neînsufleţite, face o mare greşeală. Iată, mie acum, acest colos îmi spune ce vrea. Îmi transmite prin vibraţii imperceptibile, forma pe care este dispus s-o primească, spunea Baltazar... Piramidele, acele bizare forme geometrice care ascund misterele morţii, s-au lăsat clădite pentru a reproduce stelele? Iar moartea? Dar pentru faraoni era doar trecerea... Ei se aşezau acolo cuminţi, înfăşuraţi în zeci de metri de bandaje, îşi înţepeneau trupul devenit inutil deocamdată, pentru a renaşte apoi ca Osiris, urmând să se bucure de viaţa viitoare, chiar în locul în care era Centura lui Orion... Ce or fi însemnând toate astea? Iar noaptea gândirii este atât de neagră... Dumnezeu o fi produs pana de curent în minţile noastre? Dacă da, de ce? Poate pentru a ne întoarce cu privirea spre stele? Sau poate nu? Întortochiate mai sunt şi galeriile astea prin care alunecă necontenit ideile în capul unui om.
Fragment din romanul Filosof de ocazie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu