Planeta

Era deja seară sau poate era noapte. Veta stătea lângă mine şi mă privea cu nemărginită dragoste şi milă. Chipul ei lipsit de frumuseţe, părea anulat de căutarea caldă şi blajină a celor doi ochi şaşii, care în refuzul lor de a se alinia, aveau totuşi puterea de-a iubi. – Ema, nu te speria, spuse şoptit. Am adus-o pe Planeta ca să te vadă... Popa e prea tânăr şi prea cult în cap, ca să înţeleagă ce se întâmplă aici... Lângă perete, o ţigancă bătrână fuma liniştit, dintr-o pipă. Avea părul sur, înceţoşat şi nefiresc de lung, legat peste creştet cu o basma înflorată. Grele salbe de aur îi striveau parcă pieptul gras, mărginit de liniile unui ilic. Cu ochi negri, înspăimântător de negrii, ca două găuri adânci, pierzătoare, mă privea. – Haide, fă Planeto, fă-i de deochi sau de ce oi ştii şi tu, continuă Veta făcându-i un semn femeii. Priveam nelămurită scena din faţa mea, amuzându-mă în secret, dar pândită şi de o teamă confuză. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că trăiesc cu adevărat toate aceste întâmplări, desprinse parcă din regia unui film sau paginile unor romane citite cândva. Ceva din mine îmi dicta să mă revolt, dar curiozitatea deveni mult mai puternică, supunându-mă. Ţiganca se apropie de pat. Mirosea urât, a lemn ars şi haine nespălate. Îi dădu pipa Vetei, apoi întinse mâinile deasupra mea, plimbându-le încet de-a lungul întregului meu corp. O dată, de două ori, trei, patru. Se opri. Se opri deasupra pântecului şi începu să balanseze uşor palmele. Nu mă atingea, dar simţeam ciudate furnicături în stomac. Ţiganca închise ochii. Buzele i se mişcau în cuvinte numai de ea ştiute, şoptite şi intonate cadenţat. Până la mine ajungeau crâmpeie răzleţe, lipsite de noimă sau de înţeles. Plimbă mâinile, oprindu-le deasupra capului meu. Satura hosti, Blesta, Rebis, desluşeam printre şoaptele din ce în ce mai alerte. Respiraţia bătrânei se accelera, apoi parcă se oprea, revenind la normal. Mă amuzam, necrezând o iotă din toate prostiile astea ţigăneşti. Bătrâna deschise ochii. Mă privea, fără să-i pot desluşi nimic în privire. Scoase ceva din buzunarele ascunse în faldurile fustei. Ţinea pumnul strâns. Şi-l duse la gură, şoptind, la ureghe, ascultând, apoi deasupra pieptului meu aruncă ceva ca la jocurile cu zaruri. Erau nişte boabe. Rosti scurt: hex! Privi. Strânse în grabă boabele, luă pipa din mâna lui Veta şi se întoarse pornind spre uşă. Se opri în prag, apoi veni glonţ spre mine şi-mi puse mâna pe piept, apăsând uşor locul în care stătea ascunsă piatra lui Tudorel. Se uită la mine cu ochi goi, înspăimântători de goi. Plecă. Veta o luă iute după ea. – Stai, Planeto, unde pleci aşa? spuse femeia ajungând-o din urmă. – Veto, scapă de asta cât poţi de repede. E de rău. Io nu pot s-o ajut şi chiar nu ştiu cine poate... Şaitan o ţintuieşte cu ochii p-asta, fă! Am auzit foarte clar cuvintele ţigăncii şi chiar dacă se voiseră şoptite, fuseseră rostite cu o iritare şi cu o teamă ce le făcuseră să ajungă până la mine. – Mai încet, Planeto! Eşti nebună? Mă sperii, zău aşa... Ce tot spui acolo? Fragment din romanul Triunghiul nebunelor