-
Nu!
Niciodată nu voi putea fi Eu! Niciodată! Sunt condamnat să port măști... Eu sunt
purtătorul măștilor... Vesele, triste,
furioase, tâmpe... Schimbate brusc ori lent, lipite strâmb pe gândurile mele,
măști impuse de legile nescrise ale unei societăți bolnave... Durere. Asta
simt. Durere! Chipul meu adevărat strigă. Vrea eliberarea. Vrea așa cum l-a
lăsat Dumnezeu... Oooo... Cum ar atăta lumea dacă ne-am scoate toți măștile...
Cât de clară ar fi departajarea. Categorii distincte – buni, răi, darnici,
lacomi, blânzi, răzbunători... Țara
bunilor, țara lacomilor, țara răzbunătorilor... Ce tare! Cu interzicere de
emigrare, doar drept de vizitare și cu imposibilitatea de contaminare! O lume
structurată corect, o lume a libertății reale... Răii cu răii, bunii cu
bunii... Ha! Singurătatea este periculoasă astăzi. Te face să gândești, chiar
dacă mintea o ia razna... Așa-ți vin ideile. Poate de asta trebuie să fim tot
timpul ocupați unii cu alții, iar acum ni s-a dat cu generozitate și
posibilitatea de a fi împreună fără a fi defapt. Tableta. Telefonul... Ce faci
Gigi? Unde ești Mitică? Și terase... Cât mai multe terase, pub-uri,
restaurante, cafenele... Parcurile sunt pentru babe și pentru moși. Nu-ți
trebuie aer curat. Nimic pe gratis, nu? Zgomot, agitație, consum... Oricum, e
prea târziu... Căderea e în gol. Nu mai putem cădea nici măcar în interiorul
nostru, fiindcă accesul ne-a fost blocat. Și totuși, ceva se revoltă. Ne
smulgem măștile cu furie. Doar una nu se dezlipește aproape niciodată... Masca
tristeții... Stă prinsă de chipurile noastre, luând forma zâmbetului...
Fragmentum
