Teatrul Masca Festivalul de Statui Vivante

Nu știu dacă Mihai Mălaimare știe cu adevărat ce face cu spectacolele pe care le dă acum, de exemplu, în parcul Herăstrău din București... Nu știu dacă poate recepta undele de fericire care străbat sufletele noastre, a celor care stăm și-l privim atât pe el, cât și pe cei din trupa lui... ”Statuile”, înveșmântate în costume sofisticate, stau sau ”se mișcă” într-un soare pâtjolitor, jucând, cântând, mimând, cu un profesionalism și cu un talent greu de descris. Priveam și nu-mi venea să cred că-n orașul meu invadat de firme străine, de grabă ori de indiferență, o mână de oameni dăruiesc gratis atâta bucurie, atâta respect și chiar atâta sacrificiu, unor simpli trecători... Actori minunați, fără să știți vreodată, în tăcerile noastre stă toată gratitudinea cu care și noi ne înclinăm în fața voastră!...

Astăzi scriu...

Tristețea și nedumerirea m-au adus astăzi la revoltă... Nu înțeleg! Pur și simplu nu mai înțeleg cine suntem... Neam zămislitor de Eminescu, de Brâncuși, de Enescu, de Eliade?... Neam de târlă, cu descreierați furibunzi rătăcind pe străzi?... Suntem mai mult buni? Suntem mai mult răi? Nu accept și nu suport omul golit de conținut, bruta cu CNP, purtătorul ilegal de identitate. Se numește Ionescu, Popescu ori Vasilescu, însă nu are nimic comun cu noțiunea de om... Nici brumă de educație, nici măcar o minimă valoare morală, doar bale la gură spurcată... Credeam că până și răutatea își are rolul și rostul ei, însă, folosită fără nici un rost este teribilă... În fața unei ființe nemaiîntâlnite ai teamă și uimire, dar în fața unei astfel de lighioane ai un sentiment de furie care te poate face și pe tine să-ți pierzi statutul de om civilizat. Cu un efort uriaș, astăzi mi-am stăpânit dorința de a lovi un imbecil... Răutatea îi țâșnea prin porii feței înroșindu-i-o, saliva-i zbura prin aer, iar părul rar i se zburlise... M-am apropiat de el cu decizia fermă de a-i pocni una peste ochi. Scurt și fără comentarii. Dar, în ultima clipă, i-am văzut ochii... Doi ochi șașii, aruncați aiurea până și de natura scârbită de atâta răutate câtă putea secreta un creier degradat. O secundă m-a despărțit de pericolul de a cădea la nivelul lui subpământean... O singură secundă... Însă l-am luat fără să vreau în ghemul întrebărilor mele. Cine suntem?... Cum poate lipsi din mintea unui om rațiunea, educația sau cea mai elementară normă de bunăcuviință? Cum? Nefericitul acesta s-a născut aici, dându-i-se și lui aceiași cetățenie ca a lui Eminescu! E oare corect?... Of, furie, încă stai cu mine la masă...