Câteodată...

Câteodată îmi vine să mă las de scris... Să pun un fier roșu peste visele mele și peste chinuitoarele nevoi de a-mi ascunde printre litere, cuvinte, propoziții ori fraze, deziluziile. Să nu-mi mai tratez sensibilitatea cu lumi paralele, să nu o mai simt ca pe un țesut bolnav, fără de leac... Să pot privi cu ochi reci, viața. Să pot trece fără simțire printre cei care se numesc oameni, să nu-mi pun întrebări despre ei, să nu mai vreau să înțeleg ... Să nu mai inventez personaje pentru a popula golul existent între mine și unii dintre semenii mei... Să las locuri goale să ne despartă și mai mult, poate chiar pentru totdeauna, caverne lipsite de lumină, genuni cu miros de mucegai... Să nu mai rămân într-o lume de frezii, cu unduiri ușoară, cu simfonii de nuanțe și cu lacrimi de ploaie... Să mă pietrific... Să fiu o statuie cu o inimă plină de colțuri, să fiu un sfinx, să fiu un monstru... Să nu mai sufăr pentru cei năpăstuiți și să nu mai împletesc uimirea cu dezgustul față de cei ignoranți, dar plini de bani. Văd suferința acolo unde nu-i e locul și suprasaturația unde nu-i valoare... Văd... Și pentru ce să scriu? Și pentru cine? Doar pentru eliberarea mea? Câteodată...

Poți iubi ceva ce nu înțelegi?

Am plecat, gândindu-mă la eterna tensiune dintre femeie şi bărbat. Ce vor bărbaţii? Femei în pat, simplu! Ce vor femeile? Auzi, tandreţe, siguranţă, poveşti... E foarte clar. Ele sunt mai complicate... Urîte sau frumoase, deştepte sau proaste, tinere ori mai puţin tinere, toate vor aceleaşi lucruri? Dar e revoltător de obositor! Să stai toată ziua cu ochii pe ele, să le faci complimente, să le asiguri traiul... Şi toate eforturile astea, pentru ce? Pentru o cratiţă în care se bălăngăne o lingură, pentru un dulap în care stau cămăşile călcate? Câtă prostie! Oare de ce nu înţeleg aceste fiinţe, că nimic din toate astea n-au nici cea mai mică valoare? O femeie? Pentru noi, este prezenţa de care avem nevoie, este plăcerea de-a o privi cum se mişcă în jurul nostru, este jocul dintre da şi nu, echilibrul între tăcere şi vorbe, căldura care ne linişteşte somnul... Şi mai ales, frumuseţea inefabilă a unei priviri. Ochii... Da, da, cred că ăsta e cuvîntul potrivit, prezenţa! Ca să stai lângă ea o viaţă, să-i dai tot ce-şi doreşte, fără a avea impresia că faci un efort, femeia trebuie să fie prezentă ca esenţă impersonală a feminităţii! În spatele tău, lângă tine, în faţă, dedesuptul tău... Să simţi că este numai a ta, că te însoţeşte ca propria-ţi umbră, că poate sta la sfat cu tine în miez de noapte, ori în zori de zi, că te poate susţine, atunci când îndoiala îţi dă târcoale... Mai abstract vorbind, bărbatul este atras magnetic de polul feminin, conţinut de o femeie individuală. Pentru exactitate, polul masculin cuprins în bărbatul individual este atras de cel feminin din femeia individuală. Iar peste toate astea, iubirea... Ca un ether, ca o expresie a femeii principiale, aşezată dincolo de ipostaza individuală, personalizată... Prezentă în jurul tău şi totodată conţinută în fiecare element al vieţii tale... Dar s-a născut acea femeie? Poate! Cu mii şi mii de ani în urmă... Acum? Drăguţule, n-ai casă, maşină, bani? Ciuciu, femeie! Iar dacă ai, lucrurile se schimbă, tot atât de radical ca şi viaţa ta. Ce-o fi preschimbat atât de mult femeia? Nesiguranţa? Cultura? Egalitatea? Şi ca un făcut, chiar acum pe lângă mine trecu o femeie superbă, cu ochi de otravă, negri şi umbriţi de taină... Cu pas elegant, provocator, studiat... O ademenire năucitoare, o ispită care te face din om, diavol... Totuşi, am noroc! Aspectul meu banal, modest, aproape şters, mă ţine departe de privirea plină de vitriol a acestei frumoase femei. A iubi femeia e tare complicat, domnule... Dar, poţi oare iubi ceva ce nu poţi înţelege? Fragment din romanul Filosof de ocazie