Trăiam o experienţă nouă, copleşitoare, în care viitorul apărea sub forma unei insule plină de soare, cu nisip fin, palmieri umbroşi... Oare voi mai scrie? Nu cred! În fond şi la urma urmei, pentru cine scriu eu? Meseria asta e ca un chiuretaj... O operaţie în orb... Muncesc ca prostul pentru a sădi semninţe de idei pe lună! Stau cocârjat peste cuvinte, le pritocesc de mă apucă ameţeala, gâfâi, transpir, sufăr sau mă înalţ, alerg cu mintea după şoapte, apoi, închei cu fraze pline de tâlc, şi? Umblu cu manuscrisul sub braţ, bat din poartă în poartă, ostenesc lămurind tot felul de ciudaţi, apoi plec mai departe, căutând un om care să înţeleagă un lucru aproape jenant de simplu – că fără aceste biete cărţi, o societate, moare! Noi, cei care scriem ca nişte idioţi, am devenit bieţi cerşetori... Am intrat într-o competiţie bizară, cu importul. Suntem ca roşiile de grădină, cu gust şi cu miros autohton, dar n-avem dimensiunile standard, adică, nu suntem toţi la fel! Vapoarele aduc acum cultura. Un Jack, un Jean, un Henri... Dacă eşti un escu, te-ai ars! Iar dacă ai totuşi şansa să publici, eşti plătit ca ultimul salahor... Nu-i mai înţelept să îmi văd eu de treabă? Auzi! Prin cultură pecetluim fiinţa naţională, aşa cum este ea. Să garantăm viitorimii că are de ce să-nalţe capul? Prostii! S-a dat pauză gândirii... Iar eu, încăpăţânat ca boul, stau în banca clasei mele şi-mi fac temele, aşteptând un profesor care nu va mai veni niciodată, pentru a mă asculta.
Mai bine plec pe insula aceea, stau în hamac, cu ghirlande de flori în jurul gâtului, îmi admir chiloţii coloraţi, beau cu paiul şi mângâi şolduri voluptoase... Consum produse străine, neproducând nimic! Nici măcar, gânduri!...
Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
