Mergeam pe străzi, din ce în ce mai grăbit, lăsând în urmă întreaga suferinţă care se aşezase comod pe strada noastră. Era prea multă, prea densă, prea nedreaptă. Mergeam, căutându-mă pe mine, cel de dinaintea blestematelor întâmplări... Ştiam că sunt pe undeva, alungat de aceste necazuri, ascuns, rătăcit, speriat. Voiam să vorbesc cu mine, să-mi alin suferinţa, să mă asigur că toate vor trece şi viaţa mea va intra în normal. Într-un normal modificat de o realitate bizară, care a vrut ca totul să se petreacă aşa. Tributar al gândurilor iscoditoare, mă întrebam ce lecţie este aceasta, ce se aşteaptă de la mine să înţeleg... De ce iubirea şi bucuria mi-au fost alungate atât de brutal, la ce-mi trebuie mie golul acesta uriaş pe care-l simt lărgindu-se din ce în ce mai mult în fiinţa mea? Omnia mea mecum porto... Port după mine tot ce e al meu... Dictonul latin îmi tot dădea acest răspuns, de câte ori mă întrebam ce voi face de acum înainte. Port după mine tot ce e al meu... Atât! Atât sunt, atât am, nimic mai mult, nimic mai puţin... Cât adevăr!... Sunt doar o fiinţă cu contur. O formă materială în Univers, o hoinăreală condiţionată de timp, un biet pitic cu vise de titan. Eu sunt tot ce am! Nici stradă, nici casă, nici cărţi... Nici măcar prieteni... Eu şi numai eu sunt viaţa mea... Atât! Eu sunt cel care înghesui în mine, ambiţii, pofte, dorinţe... Eu sunt cel care-mi forţez limitele, încercând să dau un nume fals acestei existenţe, silindu-mi astfel gândurile să fugă mereu de dictonul latin.
M-am oprit în mijlocul drumului şi m-am privit. De sus până jos. Ăsta sunt! Cu mine trebuie să trăiesc de acum încolo. Pe mine trebuie să mă suport, pe mine trebuie să mă cunosc, cu mine trebuie să-mi petrec timpul. Poate că a venit vremea să conştientizez în adevăratul sens al cuvîntului, că existenţa unui om nu este o irosire. Poate că aceste teribile întâmplări mi-au fost date, tocmai pentru a mă aspira din exterior spre interior şi nu invers...
În fond, eul meu a început să se autodefinească, stabilindu-şi un sens al identităţii, atunci când, în adolescenţă, a reuşit să cunoască limpede, relaţia dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară...
Procesul acestei comunicări continue, dintre interior şi exterior – reluări şi eliminări –, mi-a remodelat în mod conştient întreaga personalitate.
O fi importantă adaptarea la condiţiile schimbătoare ale lumii exterioare, dar şi mai importantă e identificarea şi selecţia acelor condiţii care afectează în mod direct evoluţia mea ca individ. Trebuie să existe un punct al conştiinţei prin care să-mi pot descoperi rolul meu creator, în cadrul scenariului în permanentă schimbare care mă aşteapta în viaţă.
În interfaţa dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară, cu care aceasta trebuie să se confrunte, o singură fisură ar trebui să existe...
O singură fisură ar trebui să aibă fiinţa mea...
Doar una. Un spaţiu infim prin care să alunece spre exterior, o mare iubire. De ce? Fiindcă ea mă îneacă pe dinăuntru... Se joacă în trupul meu ca un izvor necontenit, umflându-şi debitul la fiecare durere ori bucurie. Parcă mi-e şi ruşine să recunosc că orice manifestare a frumosului o declanşează, deopotrivă cu orice înfăptuire a unei nedreptăţi. Şi, atât frumosul, cât şi urâţenia nedreptăţilor au feţele multiple ale sclipirilor de pe suprafaţa unei ape, ştearsă de mâna nevăzută a soarelui. Acum, cred că doar asta mi-a rămas... Să iubesc, fără a mai aştepta iubire... Fiindcă ea a plecat o dată cu Cristina, adunându-se în răcoarea unei statui de piatră. S-a ascuns într-o formă minerală, închizând un cerc al evoluţiei. A lăsat doar izvoare prezente în fiecare om, cărora le-a venit vremea să dea, fără să mai primească. Mi-e greu. Mi-e teribil de greu...
Fragment din romanul Filosof de ocazie
