miercuri, 25 iulie 2012
Merg şi gândesc...
Mergeam pe străzi, din ce în ce mai grăbit, lăsând în urmă întreaga suferinţă care se aşezase comod pe strada noastră. Era prea multă, prea densă, prea nedreaptă. Mergeam, căutându-mă pe mine, cel de dinaintea blestematelor întâmplări... Ştiam că sunt pe undeva, alungat de aceste necazuri, ascuns, rătăcit, speriat. Voiam să vorbesc cu mine, să-mi alin suferinţa, să mă asigur că toate vor trece şi viaţa mea va intra în normal. Într-un normal modificat de o realitate bizară, care a vrut ca totul să se petreacă aşa. Tributar al gândurilor iscoditoare, mă întrebam ce lecţie este aceasta, ce se aşteaptă de la mine să înţeleg... De ce iubirea şi bucuria mi-au fost alungate atât de brutal, la ce-mi trebuie mie golul acesta uriaş pe care-l simt lărgindu-se din ce în ce mai mult în fiinţa mea? Omnia mea mecum porto... Port după mine tot ce e al meu... Dictonul latin îmi tot dădea acest răspuns, de câte ori mă întrebam ce voi face de acum înainte. Port după mine tot ce e al meu... Atât! Atât sunt, atât am, nimic mai mult, nimic mai puţin... Cât adevăr!... Sunt doar o fiinţă cu contur. O formă materială în Univers, o hoinăreală condiţionată de timp, un biet pitic cu vise de titan. Eu sunt tot ce am! Nici stradă, nici casă, nici cărţi... Nici măcar prieteni... Eu şi numai eu sunt viaţa mea... Atât! Eu sunt cel care înghesui în mine, ambiţii, pofte, dorinţe... Eu sunt cel care-mi forţez limitele, încercând să dau un nume fals acestei existenţe, silindu-mi astfel gândurile să fugă mereu de dictonul latin.
M-am oprit în mijlocul drumului şi m-am privit. De sus până jos. Ăsta sunt! Cu mine trebuie să trăiesc de acum încolo. Pe mine trebuie să mă suport, pe mine trebuie să mă cunosc, cu mine trebuie să-mi petrec timpul. Poate că a venit vremea să conştientizez în adevăratul sens al cuvîntului, că existenţa unui om nu este o irosire. Poate că aceste teribile întâmplări mi-au fost date, tocmai pentru a mă aspira din exterior spre interior şi nu invers...
În fond, eul meu a început să se autodefinească, stabilindu-şi un sens al identităţii, atunci când, în adolescenţă, a reuşit să cunoască limpede, relaţia dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară...
Procesul acestei comunicări continue, dintre interior şi exterior – reluări şi eliminări –, mi-a remodelat în mod conştient întreaga personalitate.
O fi importantă adaptarea la condiţiile schimbătoare ale lumii exterioare, dar şi mai importantă e identificarea şi selecţia acelor condiţii care afectează în mod direct evoluţia mea ca individ. Trebuie să existe un punct al conştiinţei prin care să-mi pot descoperi rolul meu creator, în cadrul scenariului în permanentă schimbare care mă aşteapta în viaţă.
În interfaţa dintre fiinţa mea interioară şi lumea exterioară, cu care aceasta trebuie să se confrunte, o singură fisură ar trebui să existe...
O singură fisură ar trebui să aibă fiinţa mea...
Doar una. Un spaţiu infim prin care să alunece spre exterior, o mare iubire. De ce? Fiindcă ea mă îneacă pe dinăuntru... Se joacă în trupul meu ca un izvor necontenit, umflându-şi debitul la fiecare durere ori bucurie. Parcă mi-e şi ruşine să recunosc că orice manifestare a frumosului o declanşează, deopotrivă cu orice înfăptuire a unei nedreptăţi. Şi, atât frumosul, cât şi urâţenia nedreptăţilor au feţele multiple ale sclipirilor de pe suprafaţa unei ape, ştearsă de mâna nevăzută a soarelui. Acum, cred că doar asta mi-a rămas... Să iubesc, fără a mai aştepta iubire... Fiindcă ea a plecat o dată cu Cristina, adunându-se în răcoarea unei statui de piatră. S-a ascuns într-o formă minerală, închizând un cerc al evoluţiei. A lăsat doar izvoare prezente în fiecare om, cărora le-a venit vremea să dea, fără să mai primească. Mi-e greu. Mi-e teribil de greu...
Fragment din romanul Filosof de ocazie
marți, 17 iulie 2012
Viaţa noastră se numeşte simplu, haos...
Într-o societate normală, politicul nu interesează pe nimeni vreme de patru ani. Breslele îşi văd de treabă, concentrându-se pe menirea şi pe proiectele lor. Oamenii construiesc, ridicând nivelul societăţii, modelând viitorul în cadrul unor direcţii alese prin vot democratic, de o majoritate. Un cadru orientat spre dreapta ori spre stânga, limitează derapajele care pot diviza energiile creatoare. Simplu! E cât se poate de simplu... O dată la patru ani se face bilanţul, analizându-se progresul respectivului sens. Dacă rezultatele arată o direcţie benefică, se merge înainte, dar dacă se dovedeşte că acea societate nu are osatura necesară pentru a susţine un astfel de proiect, se schimbă. Bilanţul se face atât la nivel global, cât şi la nivel individual. Campaniile electorale sunt bazate pe promisiuni. Pe ceea ce ar urma să se întâmple. Însă, fiecare individ trebuie să privească înapoi, înainte de a-şi alege viitorul celor patru ani care urmează. Trebuie să-şi cerceteze propriile progrese, asumându-şi clasica diferenţă dintre vrut şi putut. De exemplu, el a vrut să-şi construiască o casă. Un proiect firesc. Rezultat, zero! A muncit zi de zi, făcându-şi cu seriozitate datoria. Însă, nu a reuşit nici măcar să toarte o fundaţie... El şi-a făcut datoria faţă de societate, dar aceasta nu. Concluzia? Cadrul şi condiţiile au fost greşite. Trebuie o schimbare fără întârziere, fiindcă patru ani din viaţa lui s-au dus pe apa sâmbetei. Patru ani pe care nimeni, niciodată, nu-i va mai da înapoi!
În societatea noastră, politicul, fiind necoagulat, s-a scurs prin şi printre majoritatea breslelor. Toată lumea are veleităţi de politician... În toate mediile găseşti reproşuri şi soluţii, toţi s-au specializat în păreri. S-au produs identificări între funcţii şi persoane, pierzându-se sensul, rolul şi rostul instituţiilor. Hemoragii verbale au secătuit forţa unei societăţi, vlăguind-o şi vulnerabilizând-o... Profesorii, doctorii, inginerii, au vorbit, în loc să-şi facă nobilele profesiuni. De ce? Fiindcă politicul, acel cadru necesar, în loc să le ofere climatul firesc, le-a bulversat existenţele, dezechilibrându-i, obligându-i să se ocupe de bucata de pâine a fiecărei zile, umilindu-i şi ostenindu-i. Toţi ştim că a venit momentul să se termine cu acest simulacru de „protecţie” politică! Toţi ne sufocăm în faţa unei nedreptăţi care se joacă cu seturi de patru ani din vieţile noastre. Vrem liniştea necesară creaţiei. Atât! De restul suntem capabili să ne ocupăm şi singuri. Preşedintele tău ţi-a promis un trai bun... Fără să-ţi spună la timp că va alunga liniştea şi va împrăştia haos... Este cu adevărat un om politic? Nu!
Dex-ul, dragul de el, ne explică limpede: HÁOS, haosuri, s. n. 1. Stare primitivă, de neorganizare, (...) un amestec confuz, (...) stare de dezordine. Stare generală de mare confuzie, dezordine mare, învălmășeală, neorganizare. Doar ordinea i se poate opune... Iar tu, omule simplu care munceşti, indiferent cine eşti, indiferent ce meserie ai, găseşte-ţi o clipă de răgaz şi fă-ţi bilanţul. Asta ţi-ai dorit? Mai vrei?
Foto Trilulilu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)