Unora li se face poftă de caviar... Altora, de o friptură din ceafă de porc...
Mie mi s-a făcut poftă de filosofie! Chiar foame... M-am trezit dintr-un somn lung, care se agăţase de viaţa mea ca un tentacul lipicios, trăgându-mă din ce în ce mai mult spre aşternutul puturos al inutilului. Am pornit spre filosofare în picioarele goale, scărpinându-mă în cap şi frecându-mi ochii înceţoşaţi de prea multe imagini banale.
Şi am început desigur cu Thales din Milet, apoi cu Pitagora, cu Heraclit, cu Parmenide, pentru a ajunge în locul meu preferat, triunghiul de aur al gândirii, Socrate-Platon-Aristotel. Aici îmi place să mă zbengui... Îmi contorsionez mintea după ideile lor, descopăr coridoare noi, redescopăr drumuri deja făcute, mă pierd şi mă găsesc, fiind de acord cu toţi ori contrazicându-i cu satisfacţie. Sunt deştept şi sunt prost în egală măsură, rămân cu gura căscată sau îi pun la punct, de nu se văd!... Iar filosofii antichităţii tac, împingând umili spre mine doar ideile lor îngălbenite de vreme, pe care eu le tavălesc cum vreau, printre circumvoluţiunile minţii mele. Şi mamă, mamă ce le mai frec ridichea...
Apoi, trec demn prin epicureism, scepticism şi stoicism, împărţind în dreapta şi-n stânga câte un sfat ori o dojană, după care ies triumfător, fiindcă, din filosofie nu-mi place decât atât. În rest, vorbe despre vorbe, capcane periculoase în care te prinzi ca tâmpitul şi, după ce osteneşti de-ţi transpiră mintea, ajungi tot la rădăcinile adânci din Grecia antică. Sunt prea bătrân pentru a mă mai lăsa amăgit de imaginea fascinantă a dezvoltării ideilor. Copac cu ramuri groase, care tind să urce spre cer, plin de frunze, flori sau de ramuri uscate, bătut de vijeliile neînţelegerii umane, scuturat de oameni ca mine, dar niciodată darnic, dătător de fructe hrănitoare. Toată viaţa te caţări în el, prinzându-te fericit de câte o cracă, după care te trezeşti iar jos, cu cotul zdrelit sau cu buza umfată, părăsit, golit, dezorientat. Eu, după ce am căzut de mii de ori, m-am decis să nu mai urc, domnule! Stau tolănit la soare, cu urechea lipită de pământ, ascultând gemetele înfundate ale rădăcinilor care trosnesc în dezvoltarea lor misterioasă, contrazicându-se unele pe altele, săpând galerii adânci şi întortochiate în bezna necunoaşterii.
Fragment din Filosof de ocazie, roman in lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu