O statuie superbă, în mărime naturală, o înfăţişa pe Angela stând lungită pe un piedestal. Era aşezată undeva, într-o latură a gădinii, năpădită acum de buruieni, ascunsă printre flori sălbatice şi raze de soare. Pe glezna stângă avea muşchi de copac, întins ca un tatuaj în formă de corabie. Câteodată, în serile de vară, stăteam de vorbă cu Baltazar, lângă statuia Angelicăi. El se aşeza întotdeauna, cu fundul în şaua frumos arcuită a taliei, eu, politicos, lângă piciorul cu glezna înverzită. Şi de fiecare dată, ne aminteam cu amuzament, de scenele tragi-comice ale mariajului lor. Apoi, vorbeam despre forme ori despre suflet, subiecte lungi, interminabile. Doar luna încerca să ne lumineze minţile pierdute printre întunecimile întortochiate, dar fiind mult prea îndepărtată, eforturile ei erau aproape inutile. Spre miezul nopţii, plecam la culcare, parcă şi mai încurcaţi în propriile gânduri. De fapt, făceam un transfer de dureroase căutări sau chiar un transplant, fiindcă, după astfel de nopţi, parcă eram şi mai trişti. Baltazar ieşea din stările astea, după ce-i trecea pragul câte o divă. Eu...
Aşezat în aşternut, vreme îndelungată am privit pe fereastră, cerul. Era negru, pestriţat ici şi colo cu stele. Îmi aminteam cu nostalgie de cerul pe care-l „citeam” când eram copil... Cred că a fost prima mea carte... Stăteam tot aşa, singur într-un pat mult prea mare şi după ce-mi linişteam frica, începeam să „citesc”. Pe atunci, erau mii şi mii de stele... Grupate ori răzleţe, înşirate sau rebele, aşezate într-o ordine ştiută numai de un Dumnezeu la care mă rugam seară de seară... Şi fără să mă înveţe cineva, primul lucru pe care-l ceream era ca soarele să apară din nou! Asta-mi doream eu! Nopţile nu-mi plăceau, chiar dacă cerul îmi oferea mereu lecturi minunate, pline de misterul unor hieroglife luminoase, lampioane mici în calea gândurilor mele de copil... Mă ghemuiam, strângându-mă cât puteam de mult, crezând că fiind doar o mogâldeaţă şi ocupând un minim spaţiu pe pământ, răul nu mă va găsi... Apoi, asigurându-mi astfel trupul slăbănog, plecam cu mintea printre stele, cutreierând în lung şi-n lat, printre poveştile lor ademenitoare. Pe atunci, erau obositor de multe stele...
Mătuşa Emme îmi spunea că fiecare stea este sufletul unui copil nenăscut încă... Aşa auzise ea, într-o piesă de teatru, la radio... Iar eu o credeam, colindând seară de seară printre copiii nenăscuţi, povestindu-le ce-i aşteaptă, sfătuindu-i ce să facă acolo jos, când vor deveni şi ei ca mine, copii singuri într-o lume prea mare. Tot mătuşa mea îmi explica cu blândeţe, că atunci când murim, sufletele noastre se întorc la cer! Ei, aici începeam să mă încurc... Nu mai înţelegeam cum se poate face distincţia clară între un viitor copil şi o babă nesuferită. Mă temeam să nu-i spun tocmai babei, ceea ce trebuia să ştie un copil. Şi întotdeauna începeam să vorbesc cu stelele, întrebându-le cine sunt. Dar ele tăceau şi aşa începea jocul. Eu trebuia să ghicesc, dar întotdeauna eram sigur că nu greşesc...
Acum, sunt puţine stele. Între cer şi pământ, noi oamenii am aşezat pâcla groasă a păcatelor pe care le confecţionăm cu deliciu.
Mătuşa Emme... Dar ce-mi veni să mă gândesc la ea, că doar a murit de doi ani? Poate că mă priveşte acum dintre stele, dorind să stăm de vorbă ca pe vremuri. Femeia asta îşi făcea tot timpul unghiile! Una, două, îşi dădea cu o periuţă mică, înmuiată în sticluţe colorate, pe unghii. De ce te cheamă Emme? o întrebam mai mult ca s-o enervez. Fiindcă port numele unui rîu din Elveţia! Semn de apă, dragă... Şi să ştii, micuţule, că numele mătuşii tale este foarte important, pentru că acest rîu este cunoscut în întreaga lume, pentru variaţiile brusce de volum! De asta mă îngraş eu atât de repede şi mă chinui atât de mult să slăbesc, spunea râzând. Dar n-a auzit nimeni de rîul Emme! o tachinam eu. Vai de mine! Cum să nu se ştie? Când se înfuria acest rîu, inunda totul. Când vei fi mare să-ţi aminteşti de ce ţi-am spus. Să cauţi ziua de 13 august 1837!. Repetam în minte această dată, temându-mă ca nu cumva s-o uit. Şi n-am uitat-o! Am căutat. Şi am găsit o descriere impresionantă a unei inundaţii teribile. Emme are doi afluenţi, spunea mătuşa mea, dându-şi unghiile cu lac. Ilfis şi Limpach. Şi aşa o să-i cheme pe copiii tăi?, o întrebam râzând. Mătuşa Emme mă privea zâmbind trist şi nu-mi răspundea. Peste ani am regretat jocul acela stupid, fiindcă am înţeles că acea femeie minunată, chiar dacă şi-a dorit mult de tot copii, nu i-a putut avea niciodată. Poate că erau cei doi afluenţi ai unui rîu nesupus, semne de apă jucăuşe care izvorăsc şi acum de undeva...
Ce mi-o fi venit oare să-mi amintesc toate astea? Voiam să dorm, dar îmi umezeam gândurile în amintiri cu care legam cerul de pământ. Şi totuşi, stelele, într-un târziu s-au stins, lăsând peste mintea mea, doar întunericul...
