O singură zi

Există pentru fiecare, o zi pe an, în care viaţa te sărbătoreşte. Atunci, totul se preface într-un decor de basm, în care Tu eşti rege sau regină. Scenografi de pretutindeni se întrec cu măiestrie în transformarea unei zile, oarecare pentru cei care n-o ştiu, într-o feerie de neuitat.

Sunt clipe care-şi trădează discreţia, arătându-ţi cât de mult eşti iubit sau preţuit. Amintirile vin la masa regală, îmbrăcate în mătăsuri fine, laolaltă cu oaspeţii care nu contenesc să te surprindă.

Darurile, şampania, muzica, dansul, râsetele venite de pretutindeni, te fac să priveşti cu nostalgie înapoi, cu uimire în prezent şi cu speranţă în viitor. În acele momente eşti vizitat de un gând iscoditor care nu se desprinde uşor de mintea ta... Te întrebi pe furiş: Doamne, oare ce am făcut de sunt atât de iubit? Şi nu-ţi poţi răspunde. Nimeni nu te ajută, fiindcă toţi sunt veseli şi te privesc cu drag.

Iar eu, le mulţumesc tuturor, fără cuvinte. Şi o fac, din adâncul unui suflet ascuns de multe ori, chiar şi din calea mea.

Vă mulţumesc, tuturor celor care astăzi, mi-aţi dăruit cel mai de preţ lucru din această lume – un gând frumos, pentru viaţa mea!

Şi ângerii plâng

Peste lume cad lacrimi amare, dintr-un cer năucit de uimire. Pe pământul meu, ostenit de rod şi vitregit de dragoste se adună întinderi de ape, pe care oameni urâţi la suflet şi la chip, nu le înţeleg.

Natura umilită se revoltă, gâfâind şi transpirând din adâncuri, spălându-şi singură ruşinea de-a ne conţine, pe noi, stăpânii investiţi de Dumnezeu.

Ne-a fost dat Soarele şi ne-a fost dată Luna, vântul şi parfumul teilor, salciile şi brazii, cocorii şi lupii, zăpezile şi zimbrii...

Ne-a fost dată limba în care există cuvinte, ca omenie şi dor.

Am primit şi n-am mai dat înapoi, pâine şi sare. Am fost lacomi şi răi, indiferenţi şi egoişti, surzi, muţi, orbi, devenind doar nişte oameni cu gurile căscate...

Acum, de mila noastră, plânge cerul şi pământul.

Până şi ângerii plâng...