Așa trăia bunica
aici... Ani mulți, mult prea mulți, mutată cu forța din căsuța ei cu grădină,
unde iasomia, teiul și trandafirii, ascultau dialogurile dintre ea și bunic,
dintre ei și prietenii lor care-și odihneau spiritul în răcoarea serilor de
vară. Bunicul, profesor universitar de filosofie, plecase prea repede spre
triunghiul de aur a lui Pithagora, Socrate și Platon, lăsându-mi bunica
singură, rătăcită într-o lume ostilă. Biata de ea, aruncată din armoniile
viorilor în burduful acordeoanelor, suferise teribil. Însă, de la ea am învățat
că foamea poate fi păcălită cu o lectură, durerea cu un zâmbet, tristețea cu
Mozart. Ochii bunicii par a căuta necontenit calea spre trecut, uimită de
absența prelungită și nefirească a bunicului... Ea pare a sta într-o gară
sărăcăcioasă, cu bagajele de multă vreme făcute, așteptând un tren care nu
poate fi decât o replică a Orient Expres-ului, un tren care va opri o clipă, numai
pentru ea. Iar la fereastra unui vagon, va sta bunicul zâmbind, așteptând-o.
Călătoria lor va continua, ducându-i spre lumea lor atât de tainică, o lume de
peste cuvinte, plină de simboluri descifrate numai de ei doi.
Fragmentum