Merg cu pași egali, intrați în cadența picăturilor de ploaie, pe drumurile necunoscute ale unei așezări mirifice, ascunsă de temerile timpului, undeva, în Transilvania. Aripi de ceață unduiesc peste casele sașilor, concurând în eleganță cu fumul care se ridică din hornurile îndrăznețe. Oameni nu sunt, liniște este. Doar eu și taina unei așezări tăcute, două creuzete ale unor istorii necunoscute. Case și porți, biserici și poduri... Piatră, multă piatră în ziduri, pe drumuri și poate și-n sufletul meu... Duritate, trăinicie, tăcere, dar niciodată răceală... Piatra, în nemișcarea ei, ascunde multe. Primește căldura soarelui cu încântare, iar apoi, cu generozitate, o emană. Acceptă cu demnitate frigul iernii, lăsându-se acoperită de zăpezile efemere care se mint că o vor domina.
Case și porți, biserici și poduri... Toate oblăduite de coline, ca un dans senzual al pământului, promisiune de viață eternă, jurământul asumat al frumuseții. Cerul, discretul acoperiș al vieților noastre, și-a îmbrăcat astăzi odăjdii cenușii, potolind îndrăzneala roșiatică a acoperișurilor. Înaltul ne spune povești prin umede șoapte, spălându-ne gândurile de întunecata viclenie a minții.
Pași, piatră, ploaie... Povești... A fost odată, demult, undeva pe pământul acesta, un om. Trec agale un pod curbat. Ploaia-și continuă istorisirea, însă eu acum nu o mai aud. Sunt mii de ființe aflate în calea ei, dornice s-o asculte... Copaci, tufișuri, ape, iarbă...
Se deschide o poartă și doi oameni apar. Sporovăiala le încetează când dau cu ochii de mine, mă salută respecuos, trecând apoi grăbiți spre treburile lor. Aud limpede în urma mea – Ai văzut? E femeia în negru! De ce o fi venit aici, la noi? – Și umblă așa, ca o nălucă...
Da, e drept, ca o nălucă. O vedenie, o fantomă, o iluzie sau o himeră, ce altceva poate fi o femeie care pleacă din cel mai mare oraș al țării, din „civilizație“, din confort, lăsând în urmă bulevarde luminate, magazine pline, săli de teatru, parcuri, muzee, pentru a „umbla“ pe aceste drumuri, pentru a privi colinele împădurite, pentru a trece pe poduri arcuite peste ape, pentru a simți mirosul lemnului ars în sobe și al pâinii coapte în cuptoare de lut. Pentru stelele mari care apar seara pe cer, pentru pădurea care începe la capătul drumului, pentru turla bisericii pe care o vede din casa ei, pentru clopotele care bat dimineață și seara, pentru cântatul cocoșului, pentru liniștea dintre clipe?...
Femeia în negru... Năluca... Prietenii fiicei mele mă numesc pe ascuns, Regina de gheață... De ce? Oare de ce? Ce nu reușesc eu să le transmit oamenilor? Cum de ei nu văd copilul uimit din mine? Cum de nu înțeleg că frumusețea lumii mă încremenește, că spectacolul vieții mă face atentă la detalii, neglijând voit superficialitatea? Cum se poate împăca Regina de gheață ori Năluca, cu soarele din sufletul meu? De ce nu văd oamenii bucuria cu care absorb fiecare undă de frumos, liniștea prin care filtrez urâtul lumii spre lumină, libertatea pe care o acord oricărei ființe întâlnite sau compasiunea ce-mi sfâșîie sufletul? Poate tăcerea?... Tăcerea mea...
Dragii mei, iubiții mei, m-am molipsit de la natură. Ea îmi vorbește fără cuvinte, iar eu trebuie s-o ascult și să învăț, fiindcă viața omului trece prea repede.
Dincolo, nu voi duce cu mine, vorbe goale... Trec prin viața aceasta peste poduri mici sau peste poduri mari, dar toate unesc două maluri, ca niște curcubee care și-au uitat culoarea, însă niciodată promisiunea făcută de Dumnezeu...
Trec...
