Mulțumesc !

Mulțumesc tuturor celor care ieri mi-au dăruit clipe din viețile lor pentru a-mi spune ”La mulți ani !”. Mulțumesc cititorilor mei care mi-au răsplătit truda. Și împart cu voi toți bucuria unei zile minunate !

Și vine 56...

Acum, când scriu, sunt încă 55. Desigur, sunt doar cifre, însă ele par legate printr-o armonie nevăzută, precum notele muzicale ale unei singure simfonii. Cifre, note muzicale, raze de soare, picături de mare, ani sau fire de nisip... Pentru om înseamnă mult, pentru natură ceva nesemnificativ, iar pentru eternitate, nimic... Nimicul eternității este viața unui om, indiferent de ce ar face acesta pe pământ. Dar noi, oamenii, ne naștem sub semnul amăgitor al nemuririi. Trăim cu sentimentul viclean al veșniciei, ne încurcăm în amintirile unui trecut dus, nu înțelegem că nu există prezent și orbecăim spre un viitor incert, cu o arhitectură încărcată de vise și speranțe. Cifrele ne secționează inconștiența, amintindu-ne o singură dată pe an că viața trece... Sunt ca niște puncte sau ca niște vămi așezate pe fiecare rotire a unei spirale... Trecerea se face cu bucurie, sub pocnetul dopurilor de șampanie, neauzindu-se astfel oda morții care-și întețește acordurile... Omul se bucură, făcând pași spre eternitatea care-l va înghiții. Peste trei zile voi trece cea de-a 56-a vamă... Ce voi prezenta? Trecutul meu. Iar el va fi copertat în culoarea mării și va conține 55 de pagini pline de uimire, pline de vise, pline de o frumusețe care nu-și găsește locul în cuvinte. Va avea imaginile inefabile ale celor patru copii ai mei, zâmbetul molipsitor al Anisiei, milioanele de frunze privite, învolburarea apelor, jocul norilor, chipurile celor dragi, bucuria dimineților, foșnetul paginilor de carte. Și toate înrămate în rara îmbinare dintre forță și tandrețe cu care mă însoțește omul meu. Voi trece vama fericită, simțindu-mă iubită. Știu că pentru copiii mei sunt modelul viitorului lor, pentru bărbatul meu, jumătatea liniștitoare a vieții, iar pentru cei dragi, un refugiu. Voi trece vama zâmbind, ducând cu mine bucuria și frumusețea unui dar divin, cel al ființării pe acest pământ. Și cu cât conștientizez că vămile nu vor mai fi câte au fost, cu atât adun mai mult în sufletul meu iubire și recunoștință. M-am născut în ziua care împarte vara în două, fântâna Soarelui, cortina deschisă a Lunii...

O fi ?

Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia... Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau nu are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de conchis... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!...