Viața este un dar. Un dar uriaș, pe care nu știm cine ni l-a făcut. Și tulburător este faptul că nu știm nici măcar de ce ne-a fost dat. Este un cadou pe care nu-l înțelegem, rostogolindu-l de-a lungul istoriei, analizându-l sau consumându-l fără înțelegere. Fiind împărțit individual, ne trezim cu el ori în interiorul său, consumându-l fără noimă. Este prea mare acest dar pentru o biată formă de viață neterminată. Neterminat sau netrezit în totalitate, omul primește ceva inexplicabil. Unii se rotesc în jurul acestui dar căutându-i menirea, însă cei mai mulți îl iau ca atare, ignorându-l. Stăm în brațele sufletului cu această ”primire”, cu care, de cele mai multe ori, nu știm ce să facem. Întoarcem spatele vieții noastre, preocupându-ne de viețile celorlalți, analizând poate inconștient cadoul lor, din nepriceperea cadoului nostru. La ei credem că vedem ceea ce nu putem vedea la noi, încercând chiar să-i sfătuim sau să-i mustrăm de cum își despachetează darul. Ne preocupăm unii de alții, rupând ambalajul fiecărei zile, urâțind și zdrențuind frumosul cadou. Însă nu vedem nici noi și nici ei, conținutul real al darului misterios, preocupați fiind de luciul sau de mătuirea învelișului. Dar suntem toți nedespachetați, biete cadouri zdrențuite, purtătoare de sensuri tainice, nedirecționate, nepoziționate, devenite inutile. Lumea aceasta? O hală uriașă de daruri nedeschise, înmulțite peste măsură, din ce în ce mai turtite și mai deformate, încercând fiecare să ia forma altora... Mă întreb, cine risipește atâtea daruri? De ce oare? Și până când? Privind darul meu, văd ceva frumos. Însă, din păcate, ceva nelămurit. Oare voi avea timp să descopăr ce ascunde? Sau greutatea celor din jur mă va deforma într-atât, încât cadoul meu va rămâne nedeschis și voi pleca în veșnicie doar cu întrebarea – ce mi-ai dat Doamne și eu nu am deslușit? Întrebarea ”de ce” nu cred că aparține totuși acestei lumi, atâta vreme cât nu știm nici ce am primit...
