Rameau, le Musicien du Roi...

În ultima vreme am scris puțin. Mult prea puțin... Și nu gândurile mi-au lipsit, cât subiectele care să merite mângâierea cuvintelor scrise. Evenimente au fost. Ele s-au derulat cu repeziciune, răspândind în sufletul meu miros de pucioasă, lăsându-mi un gol tapetat cu tristețea cenușie a puținătății din oameni. Certurile, ofensele, acuzațiile, zornăitul amenințător al cătușelor au invadat spațiul public, obosindu-ne, dezgustându-ne, însingurându-ne. Însă, aseară am avut parte de un ”armistițiu”, de o bucată de liniște, de un refugiu care mi-a chemat imediat cuvintele scrise – Festivalul de Muzică Veche, ediția a IX-a, care se desfășoară între 30 octombrie și 21 noiembrie la București. Primul concert, ”Rameau, le Musicien du Roi” a umplut sala Unirii de la Palatul Cotroceni, nu numai cu iubitori de armonie și de frumos, ci și de admirație și de hrană spirituală. Un concert de muzică și dans baroc... Un adevărat regal, o poartă deschisă trecutului, o șansă de liniștire, un alint... Barocco, cuvântul de origine portugheză, înseamnă perlă de formă neregulată. Da, chiar asta am văzut aseară... O perlă delicată, neastâmpărată, care refuză să se supună formelor impuse, o perlă care se ascunde când printre armoniile clavecinului, ale flautului, viorii sau ale violei, când printre mișcările elegante ale dansatorilor vinovați de frumusețe. Sala Unirii de la Palatul Cotroceni a fost bine alesă. Preț de un ceas ne-am unit cu liniștirea sufletească, cu visul, care nu este altceva, decât piedestalul speranței. Fiindcă, oamenii normali nu vor altceva decât armonia care naște valoare...

Și toamna asta tace

Și toamna asta tace.Vreme de trei luni ea se rotește lent, antrenând în mișcarea ei întreaga vegetație, ventilând soarele spre a-l răcori încet, învelind pământul pentru somn. Tăcerea toamnei, în naturalețea ei, pare a coborî din ce în ce mai profund și în sufletele oamenilor. Se face liniște, începe economia de cuvinte, zâmbetele sunt șterse de pe chipurile care se pregătesc să devină aspre. Lipsit de adulație, soarele pleacă spre altă emisferă, abandonându-ne ca pe niște ființe nedorite, unui cer bozafer. Drumurile se scurtează ca și zilele, pașii se grăbesc, gândurile oamenilor își încep festinul, consumându-și din ce în ce mai repede proviziile. Comunicarea directă, naturală, devine artificială, simulată fiind prin răceala butoanelor, a tastelor apăsate în grabă. Oamenii își vorbesc fără voce, se privesc prin ecrane, ca niște pești capturați și scufundați în acvarii. Ploi reci, din ce în ce mai reci, completează nivelul apei, coborând an de an temperatura din sufletele noastre. Ne răcim împreună cu planeta? Noi, ființele create și fără de putere, suntem antrenate în sistemul acesta tăcut și plin de mistere? Sau ne grăbim luând-o înaintea vremurilor? Toamna tace, ridicând de la pământ în vârtejuri scurte, frunze galbene, frunze înroșite, frunze ruginii...