Așa trăia bunica aici... Ani mulți, mult prea mulți, mutată cu forța din căsuța ei cu grădină, unde iasomia, teiul și trandafirii, ascultau dialogurile dintre ea și bunic, dintre ei și prietenii lor care-și odihneau spiritul în răcoarea serilor de vară. Bunicul, profesor universitar de filosofie, plecase prea repede spre triunghiul de aur a lui Pithagora, Socrate și Platon, lăsându-mi bunica singură, rătăcită într-o lume ostilă. Biata de ea, aruncată din armoniile viorilor în burduful acordeoanelor, suferise teribil. Însă, de la ea am învățat că foamea poate fi păcălită cu o lectură, durerea cu un zâmbet, tristețea cu Mozart. Ochii bunicii par a căuta necontenit calea spre trecut, uimită de absența prelungită și nefirească a bunicului... Ea pare a sta într-o gară sărăcăcioasă, cu bagajele de multă vreme făcute, așteptând un tren care nu poate fi decât o replică a Orient Expres-ului, un tren care va opri o clipă, numai pentru ea. Iar la fereastra unui vagon, va sta bunicul zâmbind, așteptând-o. Călătoria lor va continua, ducându-i spre lumea lor atât de tainică, o lume de peste cuvinte, plină de simboluri descifrate numai de ei doi.
Roman în lucru.
