Planeta

Era deja seară sau poate era noapte. Veta stătea lângă mine şi mă privea cu nemărginită dragoste şi milă. Chipul ei lipsit de frumuseţe, părea anulat de căutarea caldă şi blajină a celor doi ochi şaşii, care în refuzul lor de a se alinia, aveau totuşi puterea de-a iubi. – Ema, nu te speria, spuse şoptit. Am adus-o pe Planeta ca să te vadă... Popa e prea tânăr şi prea cult în cap, ca să înţeleagă ce se întâmplă aici... Lângă perete, o ţigancă bătrână fuma liniştit, dintr-o pipă. Avea părul sur, înceţoşat şi nefiresc de lung, legat peste creştet cu o basma înflorată. Grele salbe de aur îi striveau parcă pieptul gras, mărginit de liniile unui ilic. Cu ochi negri, înspăimântător de negrii, ca două găuri adânci, pierzătoare, mă privea. – Haide, fă Planeto, fă-i de deochi sau de ce oi ştii şi tu, continuă Veta făcându-i un semn femeii. Priveam nelămurită scena din faţa mea, amuzându-mă în secret, dar pândită şi de o teamă confuză. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că trăiesc cu adevărat toate aceste întâmplări, desprinse parcă din regia unui film sau paginile unor romane citite cândva. Ceva din mine îmi dicta să mă revolt, dar curiozitatea deveni mult mai puternică, supunându-mă. Ţiganca se apropie de pat. Mirosea urât, a lemn ars şi haine nespălate. Îi dădu pipa Vetei, apoi întinse mâinile deasupra mea, plimbându-le încet de-a lungul întregului meu corp. O dată, de două ori, trei, patru. Se opri. Se opri deasupra pântecului şi începu să balanseze uşor palmele. Nu mă atingea, dar simţeam ciudate furnicături în stomac. Ţiganca închise ochii. Buzele i se mişcau în cuvinte numai de ea ştiute, şoptite şi intonate cadenţat. Până la mine ajungeau crâmpeie răzleţe, lipsite de noimă sau de înţeles. Plimbă mâinile, oprindu-le deasupra capului meu. Satura hosti, Blesta, Rebis, desluşeam printre şoaptele din ce în ce mai alerte. Respiraţia bătrânei se accelera, apoi parcă se oprea, revenind la normal. Mă amuzam, necrezând o iotă din toate prostiile astea ţigăneşti. Bătrâna deschise ochii. Mă privea, fără să-i pot desluşi nimic în privire. Scoase ceva din buzunarele ascunse în faldurile fustei. Ţinea pumnul strâns. Şi-l duse la gură, şoptind, la ureghe, ascultând, apoi deasupra pieptului meu aruncă ceva ca la jocurile cu zaruri. Erau nişte boabe. Rosti scurt: hex! Privi. Strânse în grabă boabele, luă pipa din mâna lui Veta şi se întoarse pornind spre uşă. Se opri în prag, apoi veni glonţ spre mine şi-mi puse mâna pe piept, apăsând uşor locul în care stătea ascunsă piatra lui Tudorel. Se uită la mine cu ochi goi, înspăimântători de goi. Plecă. Veta o luă iute după ea. – Stai, Planeto, unde pleci aşa? spuse femeia ajungând-o din urmă. – Veto, scapă de asta cât poţi de repede. E de rău. Io nu pot s-o ajut şi chiar nu ştiu cine poate... Şaitan o ţintuieşte cu ochii p-asta, fă! Am auzit foarte clar cuvintele ţigăncii şi chiar dacă se voiseră şoptite, fuseseră rostite cu o iritare şi cu o teamă ce le făcuseră să ajungă până la mine. – Mai încet, Planeto! Eşti nebună? Mă sperii, zău aşa... Ce tot spui acolo? Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Omar Khayyam

Au trecut zile... Multe, puţine, nici nu mai conta. Baltazar nu se arăta. Lucra ca un nebun, lovind în piatră, asculta Beethoven sau Bach. Eu lucram la definitivarea unei teme a fericirii în viziunea lui Omar Khayyam, de acum o mie de ani... „Eu sunt minunea lumii, spunea ieri trandafirul. Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere? Cânta privighetoarea şi repeta zefirul: O zi de fericire un an de lacrimi cere”... Băiat sensibil, Omar ăsta... Şi-mi mai dădea şi multă bătaie de cap, fiindcă mă pierdeam adesea printre catrenele lui profunde. Păi, cum să nu poposeşti printre cuvinte, gândind despre aceleaşi lucruri, peste mia de ani? „Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă mâine. Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne. Ia cupa şi te-aşează sub luna de cleştar, Căci mâine poate luna te va căta-n zadar.” Şi chiar dacă nu sunt un băutor, cu Omar Khayyam mi-ar fi plăcut să stau la o cană cu vin... Nu, nu!.. La un ulcior cu vin, căci „trupul tău care mi-e astăzi, Cel mai iubit dintre limanuri, Va fi un biet ulcior din care, Vor bea drumeţii pe la hanuri.” Şi nu ştiu de ce, mereu îmi imaginez un vin dulce, parfumat, gălbui transparent, răcorit de pereţii reci ai unui ulcior de lut nears. Iar pe Khayyam îl văd stând cu coatele sprijinite de o masă din lemn, cu chip bronzat şi ridat, cu un zâmbet trist, undeva lângă Nişapur. Şi trebuie să fie crepusculul unei zile toride, care se retrage alene, lăsând locul unei nopţi cu cerul plin de stele. De ce? Pentru ca Omar Khayyam să-mi vorbească despre observatorul astronomic pe care l-a construit alături de alţi înţelepţi ai vremii, despre lungimea anului solar sau despre calendarul mult mai exact decât cel gregorian, acceptat în Europa, patru secole mai târziu... Şi vinul să curgă, pe gât, pe barbă, pe masă... Să curgă pe pământul bătătorit de sub tălpile noastre, întorcându-se hoţeşte în adâncurile de unde a venit. Iar Omar să nu-l bage în seamă, ridicând spre înalt braţul cu care să-mi arate stelele care numai lui i-au vorbit. Poate că de acolo au venit spre lumea noastră, vibraţii pe care noi le-am numit simplu, fericire... Fericirea!... Filosofii pe care-i tot deranjez eu, au analizat-o în fel şi chip. I-au atribuit tot felul de interpretări, care mai de care mai sofisticate, dar fericirea a impus tuturor un numitor comun, acela de bine. Şi eu, ca orice om, adulmec acest cuvînt, încercând să fiu cât mai aproape de adevăratul lui sens. Însă, în ultima perioadă, asociez tot mai mult fericirea cu natura... Şi asta în urma unui gând stânjenitor de simplu... Natura nu se autodistruge, domnule! Este distrusă, fără ca ea să vrea acest lucru... Ideea mi-a venit într-o zi de vară, când peste oraş s-a năpustit o furtună teribilă. Se va spune desigur, că şi furtuna este un fenomen natural, nu? Ei, da, dar nu la asta se raportează fericirea mea! În timpul furtunii priveam din confortabilul meu fotoliu de lângă fereastră, teiul bătrân din grădină. Era ciufulit de rafale, i se aplecau crengile ameninţător, ba unele i-au fost chiar rupte... El îndura neputincios, aşteptând împreună cu mine potolirea stihiilor. După încetarea furtunii s-a liniştit, adunându-şi la loc tăcerea cu care-şi trăieşte demn zilele. M-am gândit atunci la mulţimea iernilor care i-au trosnit crengile, la arşiţele verilor care i-au ars frunzele... La durerile, la spaimele lui... Însă, niciodată n-am auzit de sinuciderea unui tei! De autodistrugere... Teiul meu trece cu măreţie peste toate, tace, ca un înţelept care a descoperit la vreme ce este adevărata fericire şi de ce merită să îndure totul pentru a o retrăi. El aruncă peste lume inconfundabilul parfum, presărând pe pământ flori delicate, ca pe nişte ofrande aduse acestei vieţi. Şi atunci m-am gândit că el ştie mai bine decât noi ce este fericirea... La poartă am o salcie uriaşă, cu plete verzi... Printre ramurile ei, Baltazar a agăţat clopoţei de vânt... Orice adiere îmi aduce un spectacol de sunet şi culoare... Şi salcia cunoaşte secretul fericirii, încercând să mi-l transmită de câte ori trecând pe sub ea, mă mângâie cu crengile-i subţiri şi lungi. Ea ştie cât de mult scormonesc printre întrebări, martoră fiindu-mi, pentru că mă priveşte curioasă în zori de zi, când stau la birou şi lucrez. Şi aşa, pot spune despre orice fir de iarbă... Toate ştiu ceva ascuns în muţenia lor misterioasă... Prea le îndură pe toate domnule, nereacţionând... Fragment din Filosof de ocazie, roman în curs de publicare.

PRINCESSA ANISIA

Viaţa este o poveste... Pentru mine este o poveste frumoasă, care începe în fiecare dimineaţă! LA MULŢI ANI, PRINCESSA ANISIA! Astăzi este ziua ta, o zi coborîtă pe pământ doar pentru a se minuna de zâmbetul tău...