Am plecat. Mă simţeam ca un croitor care primise o comandă serioasă pentru rochia de gală a unei împărătese. Dar, uimit de propunere, uitasem să-mi iau măsurile fireşti, urmând să croiesc totul, după sufletul meu.
Mansarda în care locuiam cu chirie, parcă se strâmbase de tot. Părea moţul unui fes ponosit, îmbufnat. Odaia mică, sufocată de cărţi, mă primi indiferentă. Podeaua scârţâia, ca o mahalagioaică trădătoare, anunţându-mi proprietăreasa că m-am întors. În mai puţin de trei minute, se auziră bătăi în uşă.
- Auzi, scriitoraşule, mai aştept mult banii pe luna asta?
Doamna Crâmpei, grasă, umedă, rujată, stătea în faţa uşii, ţinându-se cu o mână de tocul de lemn, iar cealaltă, ameninţător proptită în şold.
- Îi am vineri, am răspuns destul de jenat.
- Serios? Poate vin ieri, cum spune şi tâmpitul ăla de la demisol, atacă femeia încruntându-se. Pe cine credeţi voi că păcăliţi, greieri rahitici ce sunteţi? Pe mine?
- Nu.
- Şi dacă vineri nu-mi dai banii, ce să-ţi fac?
- O să plătesc, doamnă Crâmpei.
Femeia mă privi cu interes, micşorându-şi ochii. Mă cântări lent, din cap până în picioare, apoi cu un zâmbet obraznic, spuse:
- Mda, tu nu eşti atât de rahitic ca ăla de jos. Şi nici aşa de bătrân... Poate te las să schimbi de câteva ori povestea... Poate te las să vizitezi furnica...
Râse, dându-şi capul pe spate. Colacul de grăsime din jurul gâtului i se zguduia în ritmul hohotelor din ce în ce mai piţigăiate. Plecă, dar nu înainte de a-mi face cu neruşinare cu gest obscen cu degetul.
Amuzant! Dacă nu făceam rost de bani până vineri, nu riscam să fiu dat afară, ci sechestrat şi violat de madam Crâmpei... Dar, doar de câteva ori puteam schimba fabula, cum bine a subliniat „furnica“, pentru ca asta nu mă absolvea de plata chiriei. Era o femeie pragmatică! Îmi venea s-o bat!
Fusese bucătăreasă la o cantină a unei uzine de maşini grele, care s-a închis. Era văduvă de vreo patru ani, fără copii, fără probleme. Îi revenise ei toată clădirea, după moartea domnului Crâmpei, fiul unui cârciumar vestit. Chiar aici, fusese un han. La primul etaj, locuia de-o viaţă, doamna Avramescu. Era o bătrână delicată, rătăcită nefiresc în această parte a oraşului. Ea îmi povestise cândva, cerându-şi scuze pentru indiscreţie, de bătăile aproape regulate, pe care madam Crâmpei i le aplica bietului ei bărbat, un om mic, slab şi foarte crăcănat.
M-am aşezat pe pat, încercând să alung imaginea dezagreabilă a femeii care-mi sprijinise cu câteva momente înainte, tocul uşii.
Mormanele de cărţi, prinse între rafturi sau formând coloane fragile aşezate peste tot, erau singurele care mă susţineau în tăcere, înţelegându-mă. Totuşi, un gând viclean care-mi înconjura adesea sufletul, apăru tîrându-şi o adevărată trenă de argumente, prin care îmi punea iar o singură întrebare de foc: pentru ce să mai scriu, atâta timp cât sunt milioane de cărţi pe lume care nu pot împiedica existenţa multiplicată dureros a doamnei Crâmpei? La ce bun să-mi sfâşâi nopţile, construind închisori pentru idei, dacă nu pot face nimic cu ele. Trăiesc iarna în frig, vara în căldura sufocantă a unei mansarde, mi-e foame, las zilele să-mi treacă într-o singurătate fără leac, scriind cărţi... Sunt un tâmpit! Dar, în vâltoarea întristării, apar ca nişte şoapte vorbele mamei mele... Scrie, dragul meu. Şi nu uita, că din milioane de copii care se nasc pe lume, unora le este hărăzit să devină împăraţi, pentru a schimba soarta lumii! Aşa e şi cu cărţile! Unele sunt menite să liniştească minţile, să elibereze visele, să întâlnească gândurile oamenilor. Şi asta-i mare lucru...
Fragment din
Chiriasul de la demisol
